vineri, 8 octombrie 2010
De cateva sampatamni incoace a inceput treptat sa ma cuprinda o stare de melancolie cand imi aduc aminte de copilarie. Imi aduc aminte de mirosul de vanilie ce’mi invada narile. De culorile vii si stridente din fiecare coltisor al camerei mele. De visele inocente captusite cu culorile curcubeului. De felul in care vedeam lumea pictata in mii de nuante care mai de care mai frumoase. Mi’e dor sa fiu copil.
Nu era frumos cand nu aveam nici o grija? Nu ne preocupa nimic altceva in afara de jocurile ce nu se terminau niciodata. Nu eram constienti de cat de urata era lumea cu adevarat. Pentru noi nu era decat un teren de joaca imens cu sute de posibilitati. Fiecare zi insemna un nou joc. Fiecare joc un nou vis. Fiecare vis o noua speranta. Fiecare speranta…o noua dezamagire.
Vietii ii place sa ne smulga aripile incetul cu incetul. E sadica. Sta ascunsa in umbra noastra si cu prima ocazie ne demonstreaza ca visele nu sunt altceva decat iluzii. Si cand termina cu aripile tale, incepe cu sufletul, pe care il devoreaza la fel de incet.
Cand suntem copii, vedem lumea cu alti ochi. Cand crestem, privirea ne e incetoseata. Dar lucrurile frumoase ale copilariei, toate culorile si minunatiile de atunci nu au disparut. Sunt tot acolo. Dar nimeni nu se mai uita dupa ele. Nici macar copii de acum. Mintile lor sunt incetosate inca de mici de sute de pixeli pe un ecran. Nu ii mai intereseaza culorile si visele. Tot ce ii intereseaza sunt scoruri cat mai mari la jocuri si nu vor decat sa creasca mai repede.
Unde s’a dus toata inocenta varstei?
Adulti suntem pentru tot restul vietii. De ce sa nu copilarim cat mai putem?
Subscribe to:
Postare comentarii (Atom)
1 comentarii:
copilarie....nu mai exista de ceva timp, e un fel de delicatesa, pe care nu o gasesti la orice restaurant sau la orice vanzator, azi ne nastem adulti...(DINO)
Trimiteți un comentariu
Nu aveti nimic de comentat?