marți, 28 septembrie 2010
Mi-am rezemat tâmpla
pe cioburi de timp, prăfuite
de culorile, acum şterse
ale curcubeului adolescentin.
Timpul, mi-a devorat puţin câte puţin
fiecare vis, fiecare fărâmă de speranţă.
Poate asta e pedeapsa noastră.
Pedeapsa pentru o lume sterilă de vise.
Să creştem şi să cunoaştem realitatea,
pentru ca într-un final să admitem
că nu există frumos, ci doar o mare de urât,
că nu există zâmbete adevărate,
ci doar zâmbete ce ascund lacrimi.
Să recunoaştem că fiecare dintre noi
este un criminal, pentru că,
mai devreme, sau mai târziu,
toţi ucidem copilul dinlăuntrul nostru.
Subscribe to:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Nu aveti nimic de comentat?